Author Archives: buchipedia

About buchipedia

Lazy.

DEBT – The First 5,000 Years (David Graeber)

O poveste fascinantă care te poartă din Mesopotamia sumeriană până în Mexicul aztec… şi zăbovind asupra Europei occidentale, Chinei şi Islamului medieval.

Este o carte despre relaţiile sociale care sunt considerate ca reprezentând o obligaţie cuantificată. Încearcă să pornească fără prejudecăţile teoriilor economice, şi pentru asta merge înapoi la naşterea primelor economii, în Babilon, Egiptul Antic, Grecia, China şi Roma. Introduce distincţii între economia socială, bazată pe favoruri ca ajutor reciproc, cea bazată pe credit şi cea bazată pe monedă. Demonstrează că statul şi piaţa liberă nu se autoexclud, că naşterea şi supravieţuirea capitalismului s-au bazat pe muncă aservită şi în general încearcă să demoleze multe mituri clasice. Pune întrebarea oricărui datornic, ce se întâmplă dacă nu plătesc, şi răspunsul dat de-a lungul istoriei. În fine, informaţiile expuse ajută la un răspuns concis la întrebarea ce este o datorie. O carte utilă pentru a părăsi tezele uzuale reluate de toate cărţile de economie. În fine, cartea oferă o perspectivă de ansamblu a evoluţiei sistemului economic, care explică marasmul actual (şi care de fapt e permanent).

Dincolo de tezele cărţii, informaţia istorică este abundentă şi bine povestită, judecăţile autorului fiind relativ separate de restul textului.

Foarte utilă şi celor interesaţi, la nivel conceptual, de subiectul insolvenţei şi falimentului.

În concluzie, merită timpul lecturii.

 


Provence petru totdeauna, Hotel Pastiş

Două cărticele de Peter Mayle, autor britanic ce a lăsat în urmă vremea insulară pentru soarele Mediteranei, şi bucătăria britanică pentru câmpurile de cimbru şi lavandă ale Provence-ului.

Reuşeşte să povestească despre viaţa pe care o duce între condimente aromate şi oameni liniştiţi cu suficient de multă savoare încât să nu se transforme într-un clişeu. Îşi imaginează patronul agenţiei de publicitate, bogat şi plictisit, care evadează în Provence. Şi are parte de aventuri aflate la limita legii, ba chiar dincolo de ea, în cadrul mirific al provinciei, la o masă savuroasă.

Calitatea autorului constă în modul de a povesti, plăcut şi relaxant, uşor amuzant. O lectură ca o zi de vară.

 


Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

Aceasta nu este o carte cu o poveste şi un deznodământ. Este în primul rând o experienţă despre golirea de sens. Societatea comunistă golea de sens existenţa individului (casa nu mai era privată – Securitatea intra când voia, sexul era pentru o salopetă, ditamai ofiţerul era lipsit de demnitate, furtul verighetei de pe mort, atitudinea faţă de boschetar şi moartea lui, accidentul de muncă, delaţiunea lui Ilie etc). Personajul Adinei nu face decât să conştientizeze ce trăia o societate întreagă.
Pe un alt plan, viaţa era abrutizată în cele mai mici detalii. Oamenii îşi trăiesc viaţa prin intermediul instinctelor primitive (alcool, spirit gregar, lipsa pudoarei, un soi de înfrăţire ciudată cu o natură denaturată etc).

Nu întâmplător, Abi este forţat să plece. Era destinul intelectualilor din minorităţile naţionale.

Pe un alt plan, personajul Clarei duce la o altă temă. Nu atât colaboraţionism, cât sindromul Stockholm. Scuipatul seminţelor îi reduce la un numitor comun pe toţi locuitorii. Cei care devin vânători sunt foşti vânaţi. Este şi tema titlului.

Episoadele Revoluţiei din 1989 şi a scurtei istorii de după mi se par deja adăugate, un soi de happy end american. O încercare de revenire la normal, dar de fapt vechea societate evoluează puţin în altă direcţie.

Cartea a fost ecranizată de Stere Gulea în 1991, şi mi-au plăcut versurile lui Vali Sterian:

Chip fără chip,
Frunte de nisip,
Glas fără glas,
Ce a mai rămas,
Timp a rămas,
Timp fără timp,
Ce-aş putea să scriu,

Am un singur gând,
Ce-aş putea să vând,
Unul dintre fraţi,
Pentru o Carpaţi.

Am un singur gând,
Ce-aş putea să vând,
Unul dintre fraţi,
Pentru o Carpaţi.

Am înnebunit,
M-am îndrăgostit
De un om iubit,
De un om stupid, stupid, stupid

Am un singur gând, ce-aş putea să vând,
Haina-mi tulbure sau un nasture
Am un singur gând,
Ce-aş putea să vând,
Haina-mi tulbure sau un nasture.

Noaptea coase-un sac
din întuneric.

Iarbă vitregă amară,
Fluieră un tren în gară,
Tu copilă fără de adulţi,
Pe asfalt stă un pantof desculţ.

 


Parfumul văduvei negre – Oana Stoica Mujea

Am fost foarte încântat de „Indicii anatomice”, prima carte poliţistă a dnei Oana Stoica-Mujea, aşa că am încercat să o citesc şi pe următoarea.

Din păcate, „Parfumul văduvei negre” este mult diferită ca ton şi stil de prima, şi nu ne-am potrivit. Iar povestea mi se pare exagerată.

Aşa încât, citiţi câteva pagini la librărie şi vedeţi dacă vă place.


Comunism şi totalitarism – Stephane Courtois

Comunismul ca un perpetuu război civil. Iată o diferenţiere certă de despotismul luminat cu mijloace moderne, aşa cum îl consideram anterior. Această nouă definiţie explică printre altele de ce a avut o traiectorie descendentă după decesul lui Stalin.
Autoarea extrage axiomele comunismului, comparându-l inclusiv cu nazismul, şi apoi îşi exemplifică teoria cu faptele aşa cum le ştim. Bonus: evoluţia intelectuală a lui Lenin anterior revoluţiei din 1917, care arată similitudinea dintre el şi Stalin.

Cartea este organizată ca o serie de eseuri mai mult sau mai puţin corelate. Acestea sunt:
1. Lenin, inventatorul totalitarismului
2. Stalin sau victoria totalitarismului
3. Comunism, crimă împotriva umanităţii, genocid
4. Istoria şi memoria comunismului

Editura Polirom, 2011, 250 de pagini, cartea conţine şi un index.

 


Jurnal Rusesc (A Russian Diary) – Anna Politovskaia

Se petrec regulat evenimente edificatoare pentru starea de lucruri dintr-o cultură, dintr-o ţară. Un astfel de eveniment este războiul cecen, cu tot ce înseamnă el, atât per se, cât şi ca evenimente conexe.

Se ridică regulat dizidenţi, care uneori sunt de profesie ziarişti. Sensibilitatea şi educaţia le permit să critice sistemul în care trăiesc cu pertinenţă şi acuitate. Criticile au avut efecte limitate, şi mă gândesc la condamnarea unui colonel pentru crimele comise, dar Anna Politovskaia a plătit cu viaţa faptul că şi-a urmat vocaţia.

Întâlnirea dintre războiul cecen, cu dramele enorme şi extraordinare pe care le-a antrenat, şi ziarist a dat naştere unor articole care depăşeşc efemeritatea unui articol de ziar. Războiul cecen este soluţia de turnesol ce i-a permis jurnalistului să vadă în ansamblu situaţia Rusiei, raportată la valorile civilizaţiei europene.

Jurnal rusesc este o modalitate de a exprima gândurile acestei jurnaliste extraordinare, o modalitate de a intra în miezul, în esenţa zeitgeist-ului politic şi popular rusesc.

Cartea este structurată pe trei capitole tematice şi cronologice, din decembrie 2003 până în august 2005, cu câteva rânduri, la final, din partea autoarei:

  • Partea întâi: Moartea democraţiei parlamentare ruse (decembrie 2003 – martie 2004) (122 pag)
  • Partea a doua: Marea criză politică din Rusia (aprilie 2004 – decembrie 2004) (114 pagini)
  • Partea a treia: Iarna şi vara vrajbei noastre (ianuarie – august 2005) (135 pagini)
  • Îmi este oare frică?

Stilul este alert, evenimentele relatate neretuşat, dar sensibil, par a fi de ficţiune. Lipsa crasă a respectului pentru viaţa semenilor, fie ei ceceni sau soldaţi ruşi din aceeaşi unitate, şochează. De abia după ce citeşti despre torturi, uneori letale, aplicate de bunici soldaţilor recruţi înţelegi de ce există în Rusia organizaţia „Mamele soldaţilor„. Trebuie să vezi scris negru pe alb că faptele unui criminal de război au fost acoperite de un procuror, iar instanţele au aşternut şi ele tăcerea, susţinând în hotărârile emise că funcţionează principiul procurorul are întotdeauna dreptate. Citeşti despre gravele semne de întrebare ridicate de comportamentul agenţilor secreţi ruşi şi te întrebi pe cine protejează aceştia. Te miri o dată cu autoarea despre apatia imensei majorităţi a cetăţenilor de rând, care acceptă totul fără a protesta, şi despre atitudinea autorităţilor faţă de protestele celor prea puţini care o fac. O lume care nu numai că nu este europeană, dar nu este nici măcar asiatică, o combinaţie stranie de clan medieval cu piraţi, mafie şi imperialism de acum câteva secole. În final, câteva gloanţe pentru ziarist, care astfel nu a mai apucat să îşi vadă cartea tipărită.

ISBN 978-973-728-428-0

Preţ 38 lei, 408 pagini, editura Meteor Press 2010, cu prefaţă, glosar şi index. Ediţia originală, A Russian Diary, 2007.

Traducere (bună) semnată de Emanuela-Jalbă Şoimaru.


Pupa russa – Gheorghe Crăciun

S-a scris despre Pupa russa că este cea mai bună carte din ultimii zece ani din România, şi încununarea efortului literar al opzeciştilor. Sunt de acord cu toate superlativele, cartea m-a impresionat într-adevăr, şi deşi am citit-o de ceva timp încă mă mai gândesc la ea.

Pe scurt, povestea unei bombe sexi în comunism şi pe lângă tovarăşii comunişti. Alţii interesaţi de ea sunt prietenii, colegii şi mai ales colegele, beţivii, amanţii. Din anii ’50 până undeva prin ’92-’93, când eroina sfârşeşte brusc, ucisă de un amant (sau poate o amantă?) gelos într-un hotel. Tocmai la timp, începea să îmbătrânească, iar comunismul îşi dăduse obştescul sfârşit, deşi comuniştii aş zice că încă ne mai bântuie.

Deşi cartea a adoptat imaginea păpuşilor ruseşti matroska, totuşi putea la fel de bine să adopte şi imaginea unei sticle de apă plată cu o etichetă superbă. Ceea ce o caracterizează pe eroină este lipsa unor repere, a unui scop propriu-zis, trăind practic la voia instinctelor. Iar dacă vorbim de instinctele sexuale, este o carte fără perdea. Ceea ce o caracterizează pe eroină în ochii celorlalţi, bărbaţi sau femei, este trupul său deosebit. Oricum, mai mult nici nu avea de oferit.

Remarcabilă introspecţia autorului în mintea unui femei, ca şi cele câteva intervenţii directe în cuprinsul textului. Ca o opinie, aş zice că l-a depăşit pe Radu Petrescu, cu al său Matei Iliescu.

O carte recomandată cu căldură, iar informaţii se găsesc destul de multe pe net, mărturie şi ele a calităţii deosebite a cărţii.

 
Ediţia a II-a, Editura Art, aproape 500 de pagini, ISBN 978-973-124-131-9.